M-am gandit sa nu-ti mai scriu. Sa nu-ti mai fiu. Sa dispar din viata ta ca si cum mi-ai fi evaporat fiecare celula.
Simplul lucru care ma face sa vin spre tine e faptul ca tu fugi de mine de fiecare data cand ma apropii. Eu fac un pas spre tine, tu faci doi mai departe. Arareori, ma mai ispitesti cu cate un pas, cu inca un pas, si cand aproape echilibram balanta si suntem pe cale sa stam unul langa altul, tu, incepi sa fugi atat de tare fara sa te uiti inapoi la mine, incat ma obligi sa alerg, cu frica gandului ca nu te voi mai prinde vreodata.
De asta te urasc.De asta te urasc cum n-am iubit pe nimeni. Nu vreau sa te mai aud, sa te vad, sa te simt. Plec in speranta ca voi crea un gol mic in sufletul tau. Un gol mic care, in timp, cu putin noroc, se va mari atat de mult incat numai la el te vei gandi si vei incepe din ce in ce mai mult sa incerci sa-l umpli cu mine.In alergarea ta furtunoasa, eu ma voi pierde pe drum atat cat sa nu ma vezi si voi astepta ascuns ca tu sa vi sa ma cauti si, cand nu te astepti, sa sar in calea ta si sa fie totul ca la inceput.
Ma ucide gandul ca te voi astepta la nesfarsit si ca tu nici nu te vei mai uita in urma dupa mine, si vei merge inainte, lasandu-ma pe mine blocat in timp printre amintiri si sperante.
