M-AM SATURAT

  M-am pierdut. M-am pierdut in lumea asta mecanica si tampita. M-am oprit pentru un moment si m-am uitat pe strada la ei, la mine, la noi. Simteam ca sunt intr-un calculator. Intr-un sistem plin de circuite care stiu fiecare ce are de facut si respecta asta cu strictete.
  In acest mecanism, fara ca circuitele sa stie, scopul principal nu este evolutia din punct de vedere tehnologic si intelectual. Nu. Scopul este simplu si paradoxal. Totul se rezuma la invartirea unui cerc. Acest cerc nu-si schimba nici culoarea, nici forma si mai ales nici ritmul in care se invarte. Un ritm constant incarcat de factori hipnotici.


Imi bag picioarele.


  De ce nu mai pot sa rad ca inainte? De ce toti si toate vor sa ma inghesuie in sistemul lor stupid? De ce sunt luat de nebun doar pentru ca vreau sa fiu copil? De ce toata culoarea vietii paleste intr-o umbra haotica a societatii? De ce nu mai pot sa visez ca inainte? De ce?! 


De ce acum pe cer nu mai sunt forme amuzante si fascinante?


...Acum au fugit si... au ramas doar niste nori.

You can't always get what you want.

    M-am gandit sa nu-ti mai scriu. Sa nu-ti mai fiu. Sa dispar din viata ta ca si cum mi-ai fi evaporat fiecare celula.

  Simplul lucru care ma face sa vin spre tine e faptul ca tu fugi de mine de fiecare data cand ma apropii. Eu fac un pas spre tine, tu faci doi mai departe. Arareori, ma mai ispitesti cu cate un pas, cu inca un pas, si cand aproape echilibram balanta si suntem pe cale sa stam unul langa altul, tu, incepi sa fugi atat de tare fara sa te uiti inapoi la mine, incat ma obligi sa alerg, cu frica gandului ca nu te voi mai prinde vreodata.

  De asta te urasc.De asta te urasc cum n-am iubit pe nimeni. Nu vreau sa te mai aud, sa te vad, sa te simt. Plec in speranta ca voi crea un gol mic in sufletul tau. Un gol mic care, in timp, cu putin noroc, se va mari atat de mult incat numai la el te vei gandi si vei incepe din ce in ce mai mult sa incerci sa-l umpli cu mine.In alergarea ta furtunoasa, eu ma voi pierde pe drum atat cat sa nu ma vezi si voi astepta ascuns ca tu sa vi sa ma cauti si, cand nu te astepti, sa sar in calea ta si sa fie totul ca la inceput.

  Ma ucide gandul ca te voi astepta la nesfarsit si ca tu nici nu te vei mai uita in urma dupa mine, si vei merge inainte, lasandu-ma pe mine blocat in timp printre amintiri si sperante.

Visez

  E cald dar nu e cald.Nu stiu cum vine asta dar asa e.Ma invart in jurul frazei asteia de zile intregi si nu stiu ce sa mai cred.Cred ca se datoreaza diferentei de...de manifestare a caldurii.Deja nu mai discut despre diferentele de temperatura.Ma leg strict de locul de unde provine.Sau cel putin de unde ar trebui sa provina.
  Stii cum e sa fie pe o jumatate cald si pe cealalta rece?E caldut.E primavara.Cu totii o iubim pentru simplul fapt ca, daca acum e caldut, stim sigur ca urmeaza sa fie vara, sa fie cald.De cele mai multe ori e.Dar daca acea caldura dupa care tot alergam nu mai apare niciodata?Daca ne pripim si ne bucuram de faptul ca simtim jumatatea calda, fiind siguri ca asa sta in firea lumii si ca o data ce e binisor, e sigur ca perfectiunea e pe cale sa apara si asteptam asa, la infinit, sa se incalzeasca si cealalta jumatate si ne trezim intr-o zi ca totul s-a racit in timp ce noi traiam intr-un vis?


 E ciudat.E ciudat ca eu sunt constient de toate astea.E ciudat ca eu le-am scris si ca ma gandesc la ele tot timpul.Stii de ce e atat de ciudat?Pentru ca eu inca sunt captiv in primavara.Sunt prins aici si visez ca un nebun la vara.Visez la ziua in care voi simti caldura ta absoluta.Visez la ziua in care, pe langa trupul tau fierbinte, gheata din sufletul tau se va topi si voi simti caldura venind din ambele jumatati.Visez la ziua ce nu va veni niciodata.

Primul meu "Te iubesc"

 "When you were young and your heart was an open book"

  Cred ca eram intr-o zi de februarie cand te-am vazut pentru prima data.Eram in ultimul metrou de 11.30 inspre statia Costin Georgian.Amandoi stateam, unul-langa-altul in ultimul vagon, lipiti de parca nu mai aveam loc de-atata lume.Si eram singurii oameni din vagon si ne priveam pe furis din cand-in-cand.Imi pareai atat de frumoasa incat imi era atat de teama sa ma uit in ochii tai si sa respir.Parul tau saten, ochii tai verzi si mirosul tau de tigari mentol inca imi bantuie visele in noapte.

  Stiam ca te cunosc, te mai vazusem vag, tot prin metrou dar niciodata atat de aproape.Ma simteam de parca intregul univers mi-a trecut prin fata ochilor de nenumarate ori iar eu n-am avut bunul simt sa-l privesc indeaproape si sa-mi dau seama cine e.L-am evitat atata timp.

  Nu obisnuiam sa intru in vorba cu tipe pe care le vedeam pe strada, la teatru, in metrou sau oriunde doar pentru ca le placeam.Credeam chiar ca e usor stupid.Sau cel putin asta vroiam sa cred deoarece mi-era teama sa nu creada ca sunt vreun ciudat, vreun obsedat care se baga in seama cu toate tipele ce i se ivesc in drum.Dar la tine era ceva special, nu era o simpla atractie, era o energie care ma facea sa vreau sa te am si care ma facea sa ma simt mai viu ca niciodata.Asa ca mi-am intors capul, am privit in ochii tai si ti-am povestit de ce mi-e mie frica sa intru in vorba cu tipele din metrou.Tu ai ras si am facut cunostinta.Am aflat ca stai pe langa mine.

  Am iesit din metrou si am urcat la suprafata.Era bezna.Toate luminile din zona erau stinse.M-am oferit sa te conduc acasa iar tu ai acceptat.In cateva zile urma sa vina primavara si, desi, nu era foarte frig afara iar zapada incepuse sa se topeasca, afara inca ningea.In fata blocului tau era o banca ferita de vant.Te-am intrebat daca mai ramai la o tigara iar tu ai acceptat.A fost cea mai placuta tigara din viata mea.Si n-a fost numai una, au fost mai multe pentru ca stand pe banca si vorbind, parca nu mai vroiam sa ne despartim unul de celalalt.Am stat cam o ora si am vorbit despre noi si despre prieteni comuni de care nu aveam idee niciunul ca se cunosc.La momentul acela ni se parea foarte ciudat ca nu ne cunoastem de-o viata si in timp ne vorbeam unul altuia simultan si  foarte repede incepusem sa nu mai intelegem nimic si ne-am sarutat.Cam asa a inceput totul.

  N-am avut curaj sa te privesc in ochi.Atunci, cu ochii indreptati la stele si cu vocea tremuranda si plina de emotii, ti-am spus, pentru prima data, “te iubesc”.N-a trecut nicio secunda si mi-ai spus ca si tu ma iubesti si ca vrei sa nu ne mai despartim vreodata.

  Saptamanile treceau si afara era din ce in ce mai cald.La fel si in sufletul meu.Totul parea rupt dintr-un basm in care cei doi indragostiti erau predestinati unul altuia si urmau sa isi petreaca tot restul vietii impreuna.Ne intalneam zilnic.Petreceam majoritatea timpului impreuna si, cand nu eram unul langa altul, vorbeam la telefon tot timpul si nu treceau cinci minute fara sa ne trimitem vreun mesaj.

  Dupa doua luni dezastrul ce urma sa apara a inceput sa se contureze cate putin.Era clar.Era evident.Eu te iubeam mai mult decat ma iubeai tu.Faptul ca eu ajunsesem sa te caut tot timpul si sa iti cer sa ne vedem cat mai des a avut un efect pe care il numim cu totii “psihologie inversa”.Se regaseste in absolut toate fiintele si, daca stii sa-l folosesti, poti avea tot ce iti doresti, aceasta forma de psihologie fiind una dintre cele mai bune metode de manipulare.Dar eu nu stiam.Nu stiam nimic. Toata dragostea pe care eu ti-o aratam s-a revarsat asupra mea si te-a facut sa nu-ti mai pese de mine.Si la randul ei, aceasta nepasare m-a facut pe mine sa te iubesc mai mult.Degeaba flori, degeaba rugaminti.Totul era compromis.Intr-un final ne-am despartit si nu ne-am mai vorbit unul altuia niciodata.

  Pentru mine a fost o lectie de viata foarte importanta pe care nu o voi uita niciodata.Uitandu-ma acum in trecut imi dau seama ca, pentru a stii sa castigi, trebuie sa pierzi de cat mai multe ori posibil.

Ce sa faci sa scapi.

 "PLICTISEÁLĂ, plictiseli, s. f. 1. Stare sufletească apăsătoare, ușoară depresiune morală provocată de singurătate, de lipsa de ocupație sau de o ocupație neatrăgătoare, de monotonie etc"

 Ma gandesc ca, pentru a nu te plictisi niciodata ar trebui inventata o..o arta anume, o arta simpla  ce poate fi practicata pana si de cel mai mare cretin.Oriunde si oricand.Ceva atat de lipsit de complexitate si ceva atat de captivant incat sa nu ne trezim vreodata, plictisiti, sa ne gandim la aceasta "arta" si sa decidem in final ca nu avem chef sau nu ne simtim in stare sa o facem.
 Pentru ca asta e marea problema atunci cand ne plictisim!Niciodata nu ne vom plictisi pentru simplul fapt ca am facut toate lucrurile posibile si acum ne-am trezit, asa, dintr-o data, fara optiuni.Nu!Mereu vom avea ceva de facut, si uneori lucruri importante la care ne gandim chiar in momentul acela!Dar nu.Nu le vom face pentru ca efectiv nu avem chef!
 In definitiv, plictiseala se naste din nepasare, din stres, din nimic si din oamenii plictisitori.Nasterea ei este inevitabila, nu o putem pur si simplu avorta.Dar, o data ajunsa in viata, nici o lege nu ne interzice s-o ucidem.
 
 Fara sa analizez prea mult, am ajuns la concluzia ca toti avem acel ceva ce ne place sa facem.La mine e teatrul, la unii e fobalul, la altii sa manance ciocolata etc.Si ne gandim ca daca s-ar putea sa-l tot practicam la infinit, suntem convinsi ca nu ne-am mai plictisi vreodata!Daca e adevarat sau nu, nu vom putea afla niciodata.Dar un lucru e sigur:nu putem face acel lucru in fiecare secunda a vietii noastre. Remarc astfel faptul ca orice om are nevoie de o "actiune secundara" pe care o poate practica oricand, oriunde, atunci cand are mai mare nevoie de ea.Adica!Exact!Atunci cand se plictiseste!
 Ca sa ofer un exemplu concret aleg sa va vorbesc despre ora de muzica, profa preda pe tot parcursul orei si, daca te vede ca nu scrii, iti da 2.Nu verifica niciodata ce-ai scris dar observa cine scrie si cine nu.Era ultima ora, de la 3 la 4 si lectia era extraordinar de plictisitoare iar metoda de predare unica, inedita si nemaiintalnita in Romania(adica ii turuie gura ca unui robotzel toata ora) ma incanta atat de puternic incat ma facea sa adorm.Mi-am propus ca nu vreau sa iau 2, cel putin nu azi asa ca am decis sa combin utilul cu placutul si mi-am scos caietul si m-am apucat sa scriu.Profa a zambit si nu nu mi-a mai facut observatii vazand ca scriu.Dar, in definitiv, nu stia ce scriu.


Ce scriam eu?
Pai scriam cam tot ce-ati citit pana acum.

 Scrisul ma relaxeaza si ma face sa evadez din senzatia de plictiseala.Consider ca toti avem acel ceva care sa ne inveseleasca si sa ne ocupe timpul.Unii il descopera mai devreme, altii mai tarziu.Eu l-am descoperit azi.
 Pe tine ce te scoate din plictis?

Ti-am mai spus cat te iubesc?

Nu m-am gandit niciodata la faptul ca plaja asta ar putea fi inima ta plina de scoici intepatoare.Marea ar fi sufletul tau, deci ar fi o mare pe timp de furtuna, cu vartejuri...si valuri imense.Ar fi noapte.Ar fi noapte si ar ploua torential.Eu as sta pe nisip intr-un coltisor bine definit si m-as stradui in zadar sa nu fiu atins de stropii reci ai valurilor.

 As putea sta asa zile intregi uitandu-ma la furtuna, asteptand ca Soarele sa apara, vantul sa se domoleasca si sa simt calmul de dupa, specific unu eveniment de asemenea proportii.

 Dar zilele ar trece tot mai greu.Soarele nu ar aparea.Degeaba as astepta, degeaba as spera si parca-n acest timp m-as indragosti de furtuna din tine si mi-ar fi frica.Ma tem ca nu voi putea fi indeajuns de barbat incat sa ma avant in valuri si sa incerc sa convietuiesc cu ele...Sau macar sa supravietuiesc.

 Dar pe plaja asta e divin.Soarele straluceste din plin, vantul e placut iar valurile sunt perfecte.Nisipul e auriu si fin.Pentru un om obisnuit mai perfect de-atat nici c-ar fi posibil. 

Dar simt ca ceva din mine lipseste.